Expoziția de tapiserie „Pietre” a artistului plastic More Saghi Anamaria, membru al UAP-Filiala Arad, a fost vernisată vineri, 13 septembrie, ora 18.00, la galeria de artă ALFA.  Lâna și goblenul, modelate cu elemente clasice din tapiseria populară autohtonă, sunt elementele de bază ale celor 19 lucrări, prezentate consumatorului de artă până în data de 13 octombrie 2013. 

Evenimentul cultural-artistic a fost rezultatul unei burse de creaţie, acordată de dl. Böszörményi Zoltán. Discursul de deschidere a fost ținut de către Radu-Anton Maier D.I.A., pictor şi grafician din Germania.

Organizatorul expoziției: Galeria de arta ALFA
Durata expoziției: 13.09.2013 – 13.10.2013.

Domnule Preşedinte, stimată asistenţă, dragi colegi, dragă Anna,

Mă bucură mult faptul că am onoarea să vorbesc despre o fostă studentă, care – încă de pe băncile institutului – promitea mult şi lăsa impresia (dacă nu certitudinea) că ceea ce promitea se va realiza la modul complet şi impecabil.

In calitatea mea de „cadru didactic“, cu o sferă de acţiune relativ restrânsă de asistent universitar, la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu“ din Cluj, am avut ocazia (şi – sistematic – sarcina) de a conspecta, în interminabile procese verbale, discuţiile care aveau loc la sfârşitul semestrului sau al anului în legătură cu notele, cu calificativele sau cu aşa-zisa caracterizare a „delincvenţilor“ de la cele 5 secţii ale Institutului nostru din Cluj.

Aceste amintiri, care sunt ancorate în secolul trecut, au în ceea ce mă priveşte nu numai o calitate remarcabilă ci şi o importanţă definitorie în comportamentul meu atât faţă de foştii mei studenţi -astăzi colegii mei – cât şi faţă de organele de conducere şi / sau dirijare ale artelor plastice atât din Ţară, cât şi din străinătate.

Cât despre Anna din acele vremuri, constat cu bucurie că a conservat relativ mult din imaginea ei şi asta – fără mari lacune; persoana ei se desprindea (oricum!) – din masa sau din colectivul colegilor nu numai prin ceea ce producea, ci şi prin atitudinea ei – relativ distantă – sau, ca să-l citez pe răposatul nostru profesor Joska Bene – Anna  era (şi este, cred, în continuare) – oarecum „circumsprectă“ – în relaţiile cu lumea înconjurătoare.

Faptul că ea m-a rugat să-i ţin acest discurs de deschidere a expoziţiei este – pe de o parte – o iniţiativă care mă onorează profund – dar pe de alta, este din partea ei un act, aş zice temerar şi prevăzut cu riscuri; subsemnatul, după cum sper că Vă imaginaţi, vine dintr-un mediu care, deocamdată, sub aspectul atitudinii faţă de artă şi de creatorii acesteia, operează pe alţi parametri: nu numai geopolitici, ci şi sociali; acest aspect mă înzestrează pe mine cu un alt tip de optică, în speţă cu o perspectivă diferită (în comparaţie cu cea a Domniei voastre) în aprecierea, evaluarea, clasificarea şi desigur – după caz – în achiziţionarea unei opere de artă.

Cadrul acestei deschideri oficiale nu ne permite să intrăm în analiza de amploare a fiecărei lucrări, acţiune care va fi preluată cu siguranţă de către critica actuală de specialitate; atât întinderile cât şi limitele unei atare desfăşurări ar fi indicat să devină – mai degrabă – obiectul unei monografii.

În calitatea mea de galerist, sunt confruntat aproape zilnic cu o „faună“ foarte pestriţă de indivizi care, fără excepţie, au certitudinea că sunt genii de dimensiuni epocale, iar subsemnatul, dacă nu se transfigurează şi se tăvăleşte pe jos de admiraţie, devine automat nu numai „incultul“ din oficiu, ci – fără îndoială – duşmanul lor declarat.

În Europa de Vest de acum câteva decenii pentru a te putea intitula „artist“ (sau artist plastic, respectiv „pictor”) era recomandabil să fi avut în trecutul tău câteva semestre pe la vreo academie de artă sau doi-trei ani, prin atelierul vreunui maestru oarecum consacrat; astăzi trăim într-un ev în care pictura a devenit o epidemie şi anume una relativ molipsitoare, rezistentă şi cu o şansă de răspândire extrem de rapidă.

Eu nu cred că ghicesc în cafea când afirm că în 6-7 ani, în această Europă nu vor mai exista oameni ai muncii, ci doar indivizi care vor „crea” în faţa unui şevalet şi vor „reda” natura, în varianta ei cea mai transcedentală….

Este oare şi un textilist/textilistă ca Anna – cu 12 semestre de studiu pe calapod şi cu o diplomă de absolventă universitară – periclitat/periclitată de a cădea victima unei asemenea „maladii” sau are şansa de a se vaccina din timp, recte, de a fi luat /luată sub aripa protectoare a unei firme din industria textilă şi/sau de imprimeuri… ?

În Germania, Italia, Franţa – foarte probabil; aproape sigur – peste ocean, dar 100% cert – în Japonia, Taiwan şi Australia.

Mi-am pus de mai multe ori întrebarea cum s-ar descurca Anna într-un asemenea decor social? Cum şi pe ce coordonate s-ar mişca ea, în condiţiile descrise de mine, în Europa de Vest?  Îmi permit să tematizez acest aspect despre Anna, după aprecierile mele – cu toate că posedă o performantă adaptibilitate la cele mai diverse situaţii – nu are predispoziţia declarată de a lucra industrial şiatenţie! – aici nu este vorba de a refuza o muncă contractuală care ar trebui să se desfăşurare în condiţii legalizate, cu un termen de predare în prealabil stabilit, ci doar de un eventual tipar de comportament, care ar avea menirea de a-i îngrădi sfera de acţiune inspiratoare.

În fond, eu consider că nu există puncte atacabile în ideea că Anna ar fi persoana care ar dori –  aprioricsă dicteze aşa-zişii parametri de executare ca dimensiune, gamă cromatică, materialul şi – kérnék sépen! – nu în cele din urmă, termenul de predare a operei

Îmi iau libertatea să Vă pun la curent cu faptul că această atitudine, tipică unor creatori de mare capacitate (cum e Anna) este o garanţie a calităţii.

Spre surprinderea, dar şi spre bucuria mea, Anna este printre altele şi o „braconieră”; ea „vânează” şi pe terenuri vecine; a avut (sau are în continuare) lucrări de pictură, expuse în comision la unele firme. Este un aspect nu numai pozitiv, ci şi lăudabil atâta timp, cât şevaletul, pensula şi uleiul îşi păstrează rolul lor de accesoriu şi nu se suprapun cu lâna şi bumbacul

Spre liniştea tuturor, fiinţa Annei conţine discernământul necesar care dictează greutatea, volumul şi procentajul de energie, care urmează a fi canalizat în direcţiile cuvenite.

Un coleg cu care îmi permit să discut aspecte fundamentale ale meseriei noastre, a constatat că nu numai artele plastice se află în aşa-zisa criză de fond, ci şi critica, jurnalismul aparţinând acestui segment, parcurg o perioadă aridă, de secetă, fără semne de învigorare; am neplăcuta senzaţie că aceste simptome nu se limitează la Europa de Vest, ci pătrund şi pe aceste plaiuri încă (sau deocamdată) salubre; la Düsseldorf, de exemplu, a apărut o amplă recenzie pe 4 coloane de ziar despre cunoscutul pictor german Markus Lüperz; textul a conţinut în proporţie de 85%, relatări anecdotice, detalii atât indiscrete cât şi penibile, nu numai din domeniul intim din viaţa acestuia şi doar 15%, despre opera artistului.

Este lăudabil şi tonifiant, faptul că Anna nu oferă – sub acest aspect! – faţete vulnerabile sau un teren pentru … desfăşurări mondene; Anna se dovedeşte a fi nu numai un exemplu de comportament social, ci ea constituie atât un jalon de conduită a creaţiei, cât şi a probităţii profesionale.

Operele cu care suntem confruntaţi aici conţin o coordonată creatoare de o vastă inspiraţie; nu mă refer la acest fitness compoziţional care la Anna este o condiţie sine qua non şi, evident, nu e cazul să subliniez (din nou) rafinamentul cromatic (de asemenea o parte integrantă a educaţiei de profil, obţinută încă de pe băncile academiei), ci îmi permit să mă „descarc” afectiv: Anna mi-a oferit nu numai mie un teren de desfăşurare inspiratoriu, care avea darul de a mobiliza nemijlocit întregul mediu înconjurător.

Tapiseria, ca gen şi ramură artistică, este considerată, spre regretul meu, dar şi al oamenilor de specialitate, ca o disciplină adiacentă, ca un „accesoriu” al artelor plastice; ea mai este (şi era) deseori împinsă într-un „subsol” pe care mulţi îl numesc „artizanat”; nu e cazul aici şi astăzi să demonstrăm cât de eronată este o atare supoziţie.

Dificultăţile – nu numai de ordin tehnic – cu care sunt confruntaţi textiliştii, respectiv textilistele, s-au redus cantitativ în ultimele decenii; principial însă şi datorită imposibilităţii aproape depline de a reveni – cu corecturi ulterioare în opera lor – munca la gherghef pare a fi (fără exagerare) o întruchipare a stress-ului permanent. În astfel de condiţii şi luând în considerare faptul că acea tuşe spontană, atât de mult savurată de campionii şevaletului, se elimină prin definiţie…; întâmplarea sau elementul întâmplător – aliatul nostru (…) permanent la mai sus-amintitul şevalet – pare, pentru o textilistă ca Anna, o intangibilă himeră care ne oferă, se pare, doar nouă pictorilor, permisiunea de a profita din plin de ea…

Totuşi în calitatea mea de coleg, dar şi în acea de galerist (am o galerie de artă Raduart (www.raduart.de) lângă München, care promovează printre altele şi arta contemporană din Ardeal) îmi iau libertatea de a semnala un fapt care merită să fie de mai multe ori subliniat: lucrările care ne înconjoară se situează dincolo de frontiera batic-ului sau covor-ului. Cu riscul de a fi demodat sau de a enumera truisme, mă declar consumatorul unui mesaj profund care se desprinde din operele aci expuse; okay, cuvântul mesaj are astăzi o uzură greu digerabilă, însă atmosfera – care se degajă din aceste lucrări – are un surplus de densitate pe care uleiul sau aquarela nu o vor atinge nici fizic şi nici chimic…!

În învăţământul artistic, din tot-dea-una – toate cadrele didactice nu uită să repete sistematic celebrul dicton conform căruia arta s-ar constitui din 99% transpiraţie şi doar 1% inspiraţie. Desigur, de-a lungul secolelor, dar mai ales actualmente, acest procentaj a suferit spectaculoase modificări  în detrimentul transpiraţiei. Pe hârtie, pe pânză sau pe perete, guvernează, cu o suspectă fatalitate, doar inspiraţia; unicii care muncesc în plina lor sudoare a frunţii sunt cei de la gherghef – o minoritate care merită nu numai atenţia, ci şi întreaga noastră admiraţie.

Ceea ce creează Anna nu poate fi „consumat” în sensul uzual al cuvântului. Asimilarea optică a operei oferite constituie pragul peste care spectatorul este poftit să între într-un univers cu valenţe nu numai dinamic-compoziţionale sau cromatice, ci şi (subliniez) – senzitive; lucrările cu care suntem confruntaţi şi înconjuraţi conţin nu numai o invitaţie la o recepţie strict vizuală, ci şi una mult mai senzitivă, de materialitate, din domeniul contactului strict tactil !

În consecinţă – stimată asistenţă şi în măsura în care autoarea acestor opere nu are nimic împotrivă, vă recomand să treceţi la o discretă  pipăială (!!!) a acestor suprafeţe; Vă asigur, se merită…!

Aş dori să adaug faptul că în legătura cu un anumit exemplar din operele de artă care ne înconjoară am îndrăznit să mă consult cu un fost colaborator al unei case de licitaţii; i-am arătat o poză a lucrării „Cute și pliuri” şi l-am rugat să se exprime, asupra şanselor de promovare pe care le-ar avea acest exemplar la o şedinţă diurnă a casei, pentru a afla în ce „bazin„ financiar înotăm!

Opera în cauză, căreia el i-a atestat în legendă o coordonată seismică (!) cu un surplus de etichetă din regnul textil-vulcanologic (!) …  ar merita un preţ de start de 4000,-€, – ca prim-apel; el nu vede însă posibilitatea de a împinge procesul licitativ dincolo de limita de … 22.000,-€, ca plafon final de achiziţie legalizată.

Făcând abstracţie de elementul strict financiar al unei asemenea acţiuni, important ar fi să revenim totuşi la aspectele strict artistice şi valorice ale operelor de artă, expuse în acest cadru.

Îmi permit să exprim incă o dată satisfacţia acestui moment, în care – alături de Dvs. – punctăm o importantă personalitate a artei contemporane.

Vă mulţumim pentru atenţia acordată.

Radu-Anton Maier, Arad, 13 septembrie 2013.

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

clear formPost comment